13 April 2006

BEŢIA, O SETE DE… DUMNEZEU ?

Beţia, în general, este o stare de spirit care se poate dobândi prin diferite mijloace. Conform Scripturii, beţia este o stare sufletească modificată, de cele mai multe ori, prin intervenţia conştientă a omului: „Vai de cei ce se îmbată, dar nu de vin!” (Is. 28, 1) Sf. Vasile cel Mare, recunoaşte că omul se poate îmbăta fără ajutorul alcoolului: „Mânia este o beţie a sufletului; îl face pe om fără de judecată ca şi vinul. Tristeţea este şi ea o beţie, că tulbură mintea. Frica, când ia naştere fără motiv, este o altă beţie. […] Şi, ca să spun pe scurt, fiecare din stările sufleteşti care tulbură mintea, poate să fie numită pe bună dreptate, beţie.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Ed. Inst. Biblic, Buc., 1986, p. 356)

Beţia, ca rezultat al folosirii diverselor substanţe, este interzisă de Dumnezeu, întrucât ea este o imitaţie nereuşită şi un surogat ieftin al acelei stări de „beţie sacră”, consecinţă a unei vieţi de comuniune, prin iubire, cu Dumnezeu. Numai aşa, în sens mistic, poate fi interpretat îndemnul din Cântarea Cântărilor care, altfel, ne-ar scandaliza: „…luaţi şi beţi şi îmbătaţi-vă…” (Cânt. 5, 1) sau misteriosul: „Îmbătaţi-vă, dar nu de vin; clătinaţi-vă, dar nu de băutură!” (Is. 29, 9) Şi Psalmistul David face referire la comuniunea cu Dumnezeu ca la o stare extatică, ca la o „beţie divină”: „Masă ai pregătit înainte-mi, de faţă cu cei ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu, iar paharul Tău mă-mbată de parc-ar fi prea tare”. ( Ps. 22, 5)

Dumnezeu rezervă fiecărei fiinţe umane posibilitatea de a experimenta stări de exaltare sufletească extraordinare, dar acestea sunt un dar special al lui Dumnezeu şi nu rezultatul consumării cu premeditare a unor substanţe. Din păcate, datorită uşurinţei cu care poate fi procurat, precum şi datorită efectelor sale euforice predictibile, alcoolul este cea mai folosită substanţă în scopul modificării stării de conştiinţă. Beţia divină, nu la îndemâna oricui, este astfel înlocuită cu mai facila beţie alcoolică, în acest fel explicându-se lipsa oricărui interes din partea băutorilor, pentru viaţa spirituală autentică. Pe cât de departe este desfrânatul de iubirea curată, tot atât de departe este alcoolicul de beţia sacră!

Din punct de vedere ontologic, omul se află în relaţie de dependenţă faţă de Creatorul său. El este duhovnicesc doar în măsura în care se apropie de Duhul Sfânt. Depărtându-se de Dumnezeu, omul se înstrăinează totodată de el însuşi, de natura sa teandrică, pervertindu-şi toate facultăţile sufleteşti, îndreptate cu frenezie spre creaţie. El devine astfel dependent de lucrul care l-a înlocuit pe Creatorul său. Independenţa faţă de Creator duce la dependenţă faţă de creaţia Sa. Stare de neutralitate nu există!

Îndepărtându-L pe Dumnezeu din fiinţa noastră, rămânem cu un imens gol sufletesc, cu un dor lăuntric, care nu poate fi umplut cu nimic din lume, decât numai cu Dumnezeu: „Doamne, făcutu-ne-ai pe noi cu dorul după Tine şi neliniştită este inima noastră până când se va odihni întru Tine”, exclama Fer. Augustin. (Confesiuni) Omul însă, va căuta mereu să-şi umple acel gol prin surogate ieftine, diferite plăceri care îi dau temporar un sentiment fals de plinătate şi perfecţiune. De aceea, putem spune că, chiar şi cel care se duce la crâşmă să bea, inconştient, Îl caută cu disperare pe Dumnezeu. Numai că Îl caută unde nu trebuie...

preot Iulian Negru

0 Comments:

Post a Comment

<< Home