Povestea unui alcoolic recuperat

“O NOUĂ VIAŢĂ”

M-am născut într-un orăşel minier unde au fost repartizaţi părinţii mei după absolvirea institutului minier. Trăiam împreună cu părinţii, cele două surori şi bunica din partea mamei în casa construită de părinţi. În acea zonă minieră, alcoolismul era o stare normală. Vacanţele le petreceam la bunicii din partea tatălui care locuiau într-o cunoscută zonă viticolă. La bunici, ne simţeam foarte bine, dar acolo, în loc de apă, se bea vin sau suc de mere fermentat. Am fost crescuţi mai ales de bunica din partea mamei, părinţii veneau acasă seara târziu, iar pe tata nu-l vedem de multe ori cu lunile.

Tata bea foarte mult şi venea acasă doar noaptea târziu, având dese scandaluri cu mama. De multe ori, mama refuza să-i deschidă uşa; atunci, venea la noi la geam şi ne ruga să-i deschidem, dar noi nu aveam voie. Am suferit mult în copilărie din cauza conflictelor şi a neînţelegerilor dintre părinţi. Situaţia materială a familiei era bună, deoarece, în ciuda beţiilor lui tata, acesta nu avea probleme la serviciu; de multe ori, venea acasă pe la două noaptea şi la şase pleca la lucru. Aveam opt luni când mama a surprins-o pe servitoare că-mi dădea să beau ceai cu vin ca să dorm toată ziua. La noi la masă nu se bea decât vin şi ţuică; apa nu se folosea decât pentru spălat. În clasa întâi îmi duceam la şcoală mâncarea şi un sfert de vin.

Acum, cu ajutorul programului A.A., pot privi înapoi la copilăria mea şi înţeleg că, încă de când eram copil, aveam un comportament compulsiv de alcoolic. La paisprezece ani am avut prima comă alcoolică, soldată cu o moarte clinică. După acea comă alcoolică, tata s-a speriat şi, datorită neînţelegerilor tot mai frecvente cu mama, ne-am mutat într-o altă localitate.

Am făcut şcoala la un liceu foarte bun, dar, datorită faptului că continuam să beau şi eram de-o agresivitate ieşită din comun, am fost orientat spre sportul de performanţă. Am făcut schi, haltere, box. M-am dedicat, până la urmă, sportului pe care l-am iubit cel mai mult, RUGBY. La vârsta de 15 ani jucam în divizia A atât la juniori, cît şi la seniori. Aceasta, poate, a fost salvarea mea pentru că, în ritmul care beam, aş fi fost terminat în scurt timp. M-am dedicat sportului, iar la 17 ani jucam deja în naţională. În pauzele de campionat sau după meciuri continuam să beau foarte mult. Singurele lucruri pe care le iubeam erau alcoolul, sportul şi violenţa dusă la extrem.

Datorită agresivităţii, am avut parte de multe accidentări foarte grave în timpul meciurilor. Totul a culminat cu o accidentare în Tunis, soldată cu o disjuncţie de coloană, ruperea a două coaste de pe aceeaşi vertebră şi hemoragie internă. În drum spre spital, ştiam că voi muri, îmi părea rău de această viaţă. Mi-am promis că, dacă scap, mă voi schimba. Am fost salvat, dar am trecut printr-o experienţă deosebită; era a doua oară şi mi-am dat seama că nu este aşa rău să mori.

Am plecat în Italia la refacere şi tratament, aici am trăit poate cele mai frumoase momente ale vieţii de până atunci. În ciuda promisiunilor făcute în faţa morţii, am continuat să duc aceeaşi viaţă. După refacere, mi s-a interzis să joc o perioadă, astfel am fost luat în armată. Am avut parte de cea mai grea armată posibilă la “unităţi speciale”, desant în teren muntos, pe timp de iarnă. În armată, datorită beţiilor şi a violenţei, am făcut multe zile de arest. Totul a culminat cu ajungerea în faţa curţii marţiale, datorită agresării unui locotenent. Am scăpat, declarându-mă nebun şi internându-mă la neuro-psihiatrie.

După armată, am fost internat pentru prima dată într-o clinică de psihiatrie şi diagnosticat cu etilism-cronic. Am intrat la Politehnică şi am reînceput să joc. Dar beam din ce în ce mai mult, încercând din răsputeri să am un oarecare control asupra alcoolului. Mi-a fost interzis să mai joc datorită recidivării vechilor răni şi iminenţei unei paralizii de la mijloc în jos.

Am început să beau şi mai mult, la 25 de ani fiind internat din nou la psihiatrie cu acelaşi diagnostic: etilism-cronic. Am stat internat patru luni; la externare mi s-a spus să beau mai puţin şi să evit ‘tăriile’. Am stat abstinent două ore, având acea obsesie mentală că am să reuşesc să controlez alcoolul. Eram însurat şi aveam un copil, dar asta nu avea nici o importanţă pentru mine. Am absolvit Politehnica, dar eram într-o stare gravă, aproape nu mai aveam nici un control aspra alcoolului.

Fiind creştin practicant, am încercat jurământul în faţa lui Dumnezeu. Prima dată, am făcut acest jurământ pe 6 luni. Au fost lunile care au trecut cel mai greu. Era foarte dificil pentru mine, deoarece aveam un restaurant şi un bar, ocupându-mă, în acelaşi timp, cu distilarea şi contrabanda de alcool. După ce au trecut aceste luni, în ziua când se împlinea termenul, m-am dus la un prieten care avea un bar şi l-am rugat să-l deschidă numai pentru mine. Am stat cu ceasul în mână, aşteptând să treacă minutele care au mai rămas. Apoi, am intrat şi am rămas în extaz, ca un creştin habotnic în faţa altarului, uitându-mă la barul din faţa mea. La început, am băut singur, dar pe urmă mi-am chemat prietenii şi am băut până dimineaţă. Am băut zi şi noapte aproape o lună, fiind sigur c-am să mor. M-am separat de soţie, cu care aveam doi copii, ducând o viaţă de chefuri şi destrăbălări cumplite. Am ajuns într-o stare deplorabilă atât fizic, cît şi spiritual; mocirla în care mă zbăteam aproape m-a înghiţit.

Atunci când credeam că nu mi se mai poate întâmpla nimic bun, am întâlnit o femeie care m-a acceptat aşa cum eram. I-am spus că pentru mine nu mai există speranţă şi să nu-şi piardă vremea cu mine. Dar m-a iubit aşa cum eram, distrus şi neajutorat ca un copil. Am luat împreună hotărârea de-a schimba mediul, de a sta departe de tentaţii şi prieteni. Ne-am mutat la ţară unde am construit o casă şi am cumpărat pământ. Am jurat că nu mă voi atinge de băutură un an. Acel an a fost foarte bun, am ajuns la un oarecare echilibru, munca la ţară în aer curat mi-a restabilit sănătatea. Aveam deja 15 ani de luptă contra alcoolismului meu, dar mai speram să reuşesc.

La sfârşitul acelui an, eram convins că voi reuşi şi că viaţa mea poate lua o direcţie bună. Dar m-am înşelat. În prima zi după încheierea jurământului m-am dus la bar, fiind convins că de data asta o să reuşesc, c-o să pot controla alcoolul şi-o să pot bea ca un om normal. Această obsesie m-a costat scump; încercarea de-a bea controlat a eşuat dramatic. Am continuat aşa câţiva ani ajungând aproape de final. Singura dorinţă era să mor cît mai repede pentru a nu distruge viaţa celor care încă mai ţineau la mine. Am distilat 150 l de ţuică şi mi-am spus că acesta va fi sfârşitul. După o săptămână, nu mai eram în stare să mă scol din pat, nu mâncasem nimic de mai multe zile şi beam continuu zi şi noapte. După 14 zile, organismul nu mai primea nici un fel de alcool şi eram încă în viaţă. Apoi a urmat sevrajul, delirium-tremens, coşmaruri înfricoşătoare. Parcă tot iadul coborâse pe pământ. Şansa mea a fost acea femeie care s-a devotat îngrijirii mele; fără ea nu cred c-aş fi supravieţuit. Am continuat aşa aproape încă un an. Singura dorinţă era să mor.

Salvarea a venit când îmi pierdusem orice speranţă. Sora mea mai mică, aflând situaţia mea, a venit la mine într-o zi de joi, împreună cu îndrumătorul meu spiritual. M-au găsit într-o situaţie deplorabilă, beam de mai multe zile continuu. Preotul a insistat să vin la el acasă duminica. Pentru mine era un non-sens pentru că ar fi trebuit să mă opresc din băut, după care ar fi trebuit cel puţin 3 zile ca să intru în stare de funcţionare. Dar acea minune care speram să mă salveze a început să funcţioneze. Noaptea n-am mai băut, iar a doua zi am plecat în localitatea unde era preotul.

Spre surprinderea mea, n-am intrat în sevraj şi nici nu-mi era aşa rău. Duminică m-am întâlnit cu preotul la el acasă, unde am stat de vorbă mai mult timp. Mi-a spus că nu mai are rost să fac promisiuni şi jurăminte pentru că nu mai funcţionează în cazul meu. I-am dat dreptate şi, spre surprinderea mea, a spus că are un prieten care a reuşit cu ajutorul unui grup numit Alcoolicii Anonimi. Mi-a sugerat că asta ar putea să mă ajute şi pe mine. Eram sceptic în posibilitatea acestui grup de a mă ajuta, dar, ca să fiu cu inima împăcată, mi-am zis că o s-o fac şi pe asta. Fiind aproape timpul, am plecat direct acolo. Întâlnirea m-a surprins, fiindcă am auzit vorbind oameni care spuneau că sunt alcoolici, deşi nu mai beau de 19 ani, de 4 ani şi mulţi de câteva luni. Atunci, nici prin cap nu mi-ar fi trecut că din acea clipă eu n-o să mai beau şi că acea zi va fi începutul unei abstinenţe care-mi va schimba cu desăvârşire modul de viaţă. În aceeaşi zi, am primit Big-Book-ul (Cartea Mare a Alcoolicilor Anonimi) şi-am plecat spre casă, rezistând cu greu ispitei de-a bea ceva.

Am citit Cartea Mare pe nerăsuflate fiind uimit de cele aflate şi, mai ales, de faptul că alcoolismul este o boală incurabilă şi că singura mea şansă este să mă reţin de la acel prim pahar. Dar cum să fac acest lucru? M-am gândit mult la ce aveam de făcut şi am hotărât că cel mai important pentru mine era obţinerea şi păstrarea abstinenţei. Am realizat acest obiectiv mergând la întâlnirile A.A., reluând legătura cu Biserica şi participând la un grup de tratament. Astfel, mi-a fost redată viaţa, iar Dumnezeu a început să intervină din ce în ce mai mult în viaţa mea. Primele luni mi-a fost foarte greu, am fost foarte aproape de recădere; numai intervenţia lui Dumnezeu în viaţa mea şi acea graţiere zilnică prin participarea la grupurile de tratament şi grupurile A.A. m-au salvat. Viaţa mea s-a schimbat, mi-am întemeiat o nouă familie şi am reluat legătura cu cei doi copii din prima căsătorie. Încă mai am multe defecte de caracter la care trebuie să lucrez şi este un miracol că sunt dispus s-o fac. Răsplata recuperării este imensă.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru simpla îndurare a abstinenţei. Fără program, nu ar exista abstinenţă şi eu nu aş fi aici.