ALCOOLICUL ANONIM nr. 3

Pionier al grupului Nr. 1 de la Akron, primul grup A.A. din lume, el şi-a păstrat credinţa; astfel, el şi nenumăraţi alţi membri au descoperit o nouă viaţă.

M-am născut într-o familie cu cinci copii, la o fermă din Districtul Carlyle, statul Kentucky. Părinţii mei erau oameni cu stare, iar căsnicia lor era fericită. Soţia mea, o fată din Kentucky, a venit cu mine la Akron, unde mi-am terminat cursurile de la Facultatea de Drept din localitate.

Cazul meu este oarecum neobişnuit într-o anumită privinţă. În copilăria mea nu au existat episoade nefericite care să-mi justifice alcoolismul. Am avut, după câte s-ar părea, doar o afinitate înnăscută pentru alcool. Căsătoria mea a fost fericită şi nu am avut niciodată unul din acele motive, conştiente sau inconştiente, invocate adesea pentru patima beţiei. Cu toate acestea, după cum atestă povestea mea, am devenit un caz extrem de grav.

Înainte ca alcoolul să mă doboare complet, m-am bucurat de un succes considerabil, fiind consilier municipal timp de cinci ani şi director financiar al unei suburbii, care ulterior a fost inclusă în oraşul propriu-zis. Dar, bineînţeles, toate aceste realizări s-au dus pe apa sâmbetei una câte una, pe măsură ce beam, astfel încât, atunci când şi-au făcut apariţia Dr. Bob şi Bill, eram un om aproape terminat.

Prima mea intoxicaţie alcoolică a avut loc la opt ani. Nu a fost vina părinţilor mei, amândoi fiind oponenţi înverşunaţi ai băuturii. Un cuplu de zilieri curăţa grajdul fermei, iar eu mă plimbam cu sania încoace şi încolo prin apropierea grajdului. În timp ce ei încărcau o căruţă cu gunoi, am intrat în grajd şi am tras o înghiţitură dintr-un butoi cu cidru aflat acolo. Când s-au întors în grajd, m-au găsit fără cunoştinţă, după ce mai trăsesem încă vreo două-trei înghiţituri şi a trebuit să fiu cărat în casă. Îmi mai amintesc că tata ţinea whiskey în casă pentru scopuri medicale şi diverse evenimente sociale, iar eu obişnuiam să beau când nu era nimeni prin preajmă şi să completez sticlele cu apă, ca să nu observe părinţii că beau.

Această stare de lucruri a continuat până când m-am înscris la universitatea de stat, iar la capătul celor patru ani de studiu mi-am dat seama că eram un beţiv. În fiecare dimineaţă mă trezeam îngreţoşat şi plin de draci, dar exista întotdeauna o sticlă de băutură pe masa de lângă patul meu, aşa că mă întindeam s-o iau, trăgeam un gât, în câteva momente mă ridicam din pat, mai trăgeam un gât, mă bărbieream, luam micul dejun, îmi strecuram o sticluţă de 200 ml cu băutură în buzunarul de la şold şi plecam la şcoală. Asta se întâmpla în 1917.

Am părăsit universitatea în semestrul doi al ultimului an şi m-am înrolat în armată. La vremea aceea denumeam aceasta un act de patriotism. Mai târziu mi-am dat seama că de fapt fugeam de alcool. Războiul a avut efect într-o anumită măsură, deoarece m-am aflat uneori în locuri în care nu puteam obţine nimic de băut, aşa că am încetat să beau cu regularitate.

Apoi a intrat în vigoare Prohibiţia, iar faptul că marfa pe care o puteai obţine era oribilă şi uneori mortală şi faptul că m-am căsătorit şi mi-am luat o slujbă de care trebuia să mă ocup, m-au ajutat o perioadă de vreo trei-patru ani, deşi obişnuiam să mă îmbăt ori de câte ori reuşeam să găsesc o cantitate suficientă de băutură pentru a merita să încep. Soţia mea şi cu mine eram membrii unor cluburi de bridge, care începuseră să producă şi să servească vin. Totuşi, după două-trei încercări, am considerat că aşa ceva nu era satisfăcător, pentru că vinul servit nu era de ajuns pentru mine, aşa că am refuzat să beau. Dar această problemă a fost repede rezolvată, deoarece am început să-mi iau sticla cu mine şi s-o ascund în toaletă sau în tufişurile de afară.

Odată cu trecerea timpului, problema mea cu băutura se agrava progresiv. Absentam de la birou câte două-trei săptămâni la rând, zile şi nopţi oribile în care zăceam pe podeaua locuinţei mele, mă întindeam după sticlă, sorbeam şi mă cufundam iar în uitare.

Pe parcursul primelor şase luni ale anului 1935 am fost spitalizat de opt ori pentru intoxicaţie alcoolică şi stăteam legat de pat două-trei zile până să-mi dau măcar seama unde sunt.

Pe 26 iunie 1935 m-am trezit în spital. A spune că eram descurajat ar însemna să fiu prea blând cu mine însumi. De fiecare dată din cele şapte când ieşisem din spital în ultimele şase luni fusesem ferm hotărât să nu mă mai îmbăt – cel puţin pentru şase-opt luni. Nu s-a întâmplat aşa, şi nu ştiam care era problema şi ce era de făcut.

În dimineaţa aceea am fost mutat în alt salon, iar acolo era soţia mea. Mi-am spus în sinea mea: „asta e, îmi va spune că totul s-a terminat între noi, iar eu desigur, n-am s-o pot condamna şi nici n-am să încerc să mă justific”. Dar ea mi-a spus că a vorbit despre băutură cu doi indivizi. M-am arătat foarte ofensat de această veste, până când mi-a explicat că este vorba de doi beţivani ca mine. M-am gândit că a-i spune despre tine unui alt beţiv nu e chiar atât de grav.

Mi-a spus: „Ai să te laşi”. Chestia asta era de milioane, chiar dacă n-o credeam. Apoi mi-a spus că acei doi beţivi cu care vorbise ea au un plan prin intermediul căruia cred că se pot lăsa de băut, iar din acel plan face parte şi destăinuirea către alt alcoolic. Aceasta îi va ajuta să se menţină abstinenţi. Toate celelalte persoane care îmi vorbiseră pe tema asta doriseră să mă ajute pe mine, iar mândria mă împiedicase să-i ascult, creându-mi numai resentimente, dar m-am gândit că aş fi într-adevăr josnic dacă nu i-aş asculta pe aceşti doi indivizi câteva momente, în cazul în care aceasta ar contribui la însănătoşirea lor. Soţia mi-a mai spus că nu i-aş putea plăti chiar dacă aş vrea, pentru că aveau bani, ceea ce nu era cazul meu.

Au intrat şi au început să mă instruiască în legătură cu programul care a devenit mai târziu cunoscut sub denumirea de Alcoolicii Anonimi. Nu a fost cine ştie ce discuţie cu acea ocazie.

Mi-am ridicat privirea şi în salon erau doi indivizi foarte prezentabili, înalţi de vreo doi metri. (Am aflat ulterior că cei doi care intraseră erau Bill W. şi Doctorul Bob.) Nu după mult timp am început să ne relatăm reciproc incidente personale legate de băutură şi destul de curând am înţeles că amândoi ştiau despre ce vorbesc, pentru că atunci când eşti beat vezi şi simţi lucrurile altfel decât atunci când eşti treaz. Dacă mi s-ar fi părut că n-au habar despre ce vorbesc, n-aş mai fi stat de vorbă cu ei nici clipă.

După un timp, Bill a spus: „Ei bine, ai vorbit ceva timp, lasă-mă şi pe mine să vorbesc un minut-două.” Şi, după ce a mai ascultat ceva din istorisirea mea s-a întors către doctor şi i-a spus – Nu cred că e conştient de asta, dar noi i-am auzit strigătul de ajutor, iar doctorul i-a răspuns: „Păi cred că merită lucrat cu el, merită salvat”. Apoi amândoi m-au întrebat: „Vrei să încetezi băutul? Faptul că bei sau nu bei nu este treaba noastră. Noi nu am venit aici pentru a încerca să-ţi luăm drepturile sau privilegiile, dar avem un program prin care credem că putem rămâne abstinenţi. Acest program are o parte care prevede dezvăluirea lui unei alte persoane care are nevoie de el şi îl doreşte. Acum, dacă nu-ţi doreşti acest program, nu-ţi mai răpim timpul, şi mergem să căutăm pe altcineva.”

Următorul lucru pe care au dorit să-l afle a fost dacă credeam că pot renunţa de unul singur, fără nici un ajutor, dacă puteam să ies pur şi simplu din spital şi să nu mai pun gura pe băutură niciodată. Dacă da, acesta era un lucru minunat, era foarte bine, şi ei ar fi apreciat o persoană care să aibă o astfel de tărie, dar ei erau în căutarea cuiva care conştientiza că are o problemă cu alcoolul, pe care nu o poate rezolva de unul singur şi care are nevoie de ajutor din afară. Pe urmă, au dorit să afle dacă aveam încredere într-o Putere Superioară. Aici n-aveam probleme, pentru că nu încetasem niciodată cu adevărat să cred în Dumnezeu şi încercasem de multe ori, deşi fără succes, să primesc ajutor. Apoi au dorit să ştie dacă eram dispus să mă las în voia acelei Puteri Superioare şi să-i cer ajutorul, calm, fără rezerve.

Au plecat, lăsându-mă să reflectez la cele spuse de ei, iar eu am rămas zăcând pe patul de spital şi mi-am trecut în revistă viaţa. M-am gândit la halul în care mă adusese băutura, la ocaziile ratate, la calităţile cu care fusesem înzestrat şi la modul în care le irosisem şi în cele din urmă am ajuns la concluzia că dacă nu dorisem să renunţ la băutură, cu siguranţă acum ar trebui să doresc şi că eram bucuros să fac orice pe lumea asta pentru a înceta băutul.

Eram dispus să recunosc faţă de mine însumi că ajunsesem pe fundul prăpăstiei şi mă găseam într-o situaţie din care nu vedeam ieşire prin propriile forţe. Astfel, după această privire retrospectivă şi după ce am realizat ce făcuse băutura din mine, mi-am îndreptat gândul fără rezerve către acea Putere Superioară, care pentru mine era Dumnezeu şi am recunoscut că eram complet lipsit de putere în faţa alcoolului şi că aş dori să fac orice pentru a scăpa de această problemă. Recunoşteam de fapt că doream ca de atunci încolo Dumnezeu să preia această povară în locul meu. În fiecare zi urma să aflu care era voia Sa şi să încerc s-o urmez, în loc să-i cer aprobarea, ca până atunci, pentru faptele care mi se păreau cele mai bune pentru mine. Aşa că, atunci când cei doi au revenit, le-am spus ce hotărâsem.

Unul din ei, cred că doctorul, a spus: „Deci, vrei să renunţi?” Am răspuns: „Da doctore, aş vrea să renunţ, cel puţin pentru cinci, şase sau opt luni, până când pun lucrurile la punct şi îmi recapăt respectul soţiei şi al altor oameni, până când îmi reglez situaţia financiară, etc.” Amândoi au râs cu poftă şi mi-au spus: „Te simţi mai bine acum, nu-i aşa?” Ceea ce era adevărat, desigur. Apoi mi-au spus: „Avem veşti proaste pentru tine. Le-am considerat veşti proaste la rândul nostru şi probabil la fel le vei considera şi tu. Indiferent că renunţi şase zile, şase luni sau şase ani, dacă apuci să bei unul-două păhărele, sfârşeşti legat de pat în acest spital, aşa cum ai fost în aceste ultime şase luni. Eşti alcoolic.” Din câte ştiu, atunci a fost prima dată când acordam atenţie acelui cuvânt. Îmi închipuiam că eram doar beţiv. Dar ei mi-au spus: „Nu, ai o boală, şi nu are importanţă cât de mult timp stai fără alcool, după un pahar sau două sfârşeşti exact cum eşti acum.” Aceasta era cu siguranţă o veste demoralizantă la vremea aceea.

Următoarea întrebare pe care mi-au pus-o a fost: „Poţi să te laşi de băut douăzeci şi patru de ore, nu-i aşa?”, „Sigur”, am răspuns, „oricine se poate lăsa douăzeci şi patru de ore.” După care mi-au spus: „Păi despre asta e vorba. Doar douăzeci şi patru de ore odată.” Asta mi-a luat o piatră de pe inimă. De câte ori mă gândisem până atunci la încetarea băutului, îmi apăreau în minte anii aceia lungi şi secetoşi pe care îi aveam în faţă, fără o băutură lângă mine; dar idea asta cu douăzeci şi patru de ore, pe care n-am abandonat-o niciodată de atunci, m-a ajutat foarte mult.

(În acest punct al povestirii, editorii intervin doar pentru a adăuga la relatarea lui Bill D., omul din pat, pe cea a lui Bill W., omul care a stat la marginea patului.) Iată relatarea lui Bill W.:

Vara trecută s-au împlinit nouăsprezece ani de când Dr. Bob şi cu mine l-am văzut pentru prima dată (pe Bill D.). Bill stătea în patul de spital şi ne privea mirat.

Cu două zile înainte de această întâmplare Dr. Bob mi-a spus: „Dacă noi doi ne-am hotărât să rămânem treji pe viaţă, ar fi bine să ne facem o ocupaţie din asta”. Imediat, Bob a telefonat la Spitalul Municipal din Akron şi a cerut cu asistenta de la internări. I-a explicat acesteia că el personal şi încă cineva din New York aveau un tratament împotriva alcoolismului. Avea vreun pacient alcoolic pe care s-ar putea încerca tratamentul? Cunoscându-l pe Bob ca pe un cal breaz, asistenta i-a răspuns glumind: „Ei bine doctore, presupun că aţi testat deja tratamentul pe dumneavoastră.”

Da, avea un client – un înfumurat. Abia a ajuns la dezalcoolizare şi a şi învineţit ochii la două asistente, iar acum l-au legat de pat. Ăsta-i bun? După ce i-a prescris medicamente, Bob a dat următoarea dispoziţie: „Duceţi-l într-o rezervă. Venim şi noi acolo imediat ce îşi revine.”

La prima întrevedere Bill nu părea prea impresionat. Arătând mai trist ca niciodată, s-a lansat plictisit în speculaţii de genul: „Da, este foarte frumos din partea voastră băieţi, dar aşa ceva nu mi se poate potrivi mie. Cazul meu este atât de disperat, încât mi-e şi frică să ies din spitalul ăsta. Nu-i nevoie nici să mă luaţi pe mine cu religia. Am fost o perioadă diacon la biserică şi încă mai cred în Dumnezeu. Dar presupun că El nu prea mai crede în mine.”

Atunci Dr. Bob a spus: „Bine Bill, poate ai să te simţi mai bine mâine. Ai vrea să ne mai vezi?”

„Bineînţeles”, a replicat Bill, „Poate că nu va avea nici un rost, dar aş vrea să vă revăd în orice caz. Voi ştiţi în mod sigur despre ce vorbiţi.”

Cu ocazia altei vizite, l-am găsit pe Bill cu soţia sa, Henrietta. Bill a arătat înflăcărat cu degetul spre noi, spunând: „Aceştia sunt băieţii de care ţi-am vorbit; ei sunt aceia care înţeleg situaţia mea.”

Apoi Bill ne-a povestit cum a stat treaz aproape toată noaptea. Din groapa adâncă a depresiei sale s-a născut cumva o speranţă. Un gând i-a străfulgerat prin minte: „Dacă ei pot şi eu pot!” Şi-a repetat asta iarăşi şi iarăşi. În cele din urmă, din speranţă a izbucnit convingerea. Acum era sigur. Apoi a urmat o mare bucurie. Până la urmă liniştea a pus stăpânire pe el şi a adormit.

Înainte de se încheia vizita noastră, Bill s-a întors brusc către soţia sa şi i-a spus: „Du-te şi adu-mi hainele dragă, mă ridic din pat şi plecăm de aici.” Bill D. a părăsit acel spital ca un liber şi nu a mai băut niciodată.

Grupul A.A. Nr.1 datează chiar din acea zi.

(De aici reluăm povestirea lui Bill D.)

Cam la două sau trei zile de la prima întâlnire cu doctorul şi cu Bill, am luat în sfârşit decizia de a-mi îndrepta voinţa către Dumnezeu şi de a urma acest program cât de bine puteam. Felul cum vorbeau şi comportarea lor mi-au insuflat o anumită încredere, deşi nu eram absolut sigur. Nu-mi era teamă că programul nu va funcţiona, ci aveam încă îndoieli cu privire la capacitatea mea de a respecta programul, dar ajunsesem la concluzia că eram dispus să pun în joc tot ce aveam, prin voia lui Dumnezeu şi că doream cu adevărat să fac asta. În momentul în care am ajuns la această concluzie am simţit o mare uşurare. Ştiam că aveam în El un sprijin pe care mă puteam baza oricând şi că nu mă va lăsa baltă niciodată. Dacă îl voi urma şi îl voi asculta, voi reuşi. Îmi amintesc că atunci când băieţii s-au întors, le-am spus: „M-am îndreptat către acea Putere Superioară şi I-am spus că sunt dispus să pun lumea Sa pe prim plan, mai presus de orice. Am făcut-o deja şi sunt gata s-o fac din nou, aici, în prezenţa voastră, sau în oricare alt loc, oriunde în lume, de acum înainte, fără să-mi fie ruşine de asta.” Aceste cuvinte mi-au conferit o mare încredere în mine şi mi-au luat, pare-se, o mare povară de pe suflet.

Îmi amintesc că le-am mai spus că va fi extrem de dificil în cazul meu, deoarece am făcut şi alte lucruri reprobabile în afară de băut, cum ar fi fumatul, jocurile de noroc, pariuri la cursele de cai, etc., dar ei mi-au spus: „Nu crezi că în momentul de faţă ai probleme mai mari cu băutura decât cu orice altceva? Nu eşti încredinţat că vei avea la dispoziţie toate mijloacele pentru a scăpa de ea?” „Da, probabil”, am răspuns cu jumătate de gură. Mi-au spus: „Hai să uităm de celelalte lucruri, adică să le eliminăm pe toate odată şi să ne concentrăm asupra băuturii.” Bineînţeles, am trecut în revistă împreună o serie de defecte ale mele şi mi-am făcut un soi de inventar, ceea ce nu a fost prea greu, deoarece aveam o groază de trăsături de caracter strâmbe, care îmi erau foarte evidente. Apoi mi-au spus: „Mai e ceva. Ar fi bine să ieşi în lume şi să faci cunoscut acest program şi altcuiva care are nevoie de el şi îl doreşte.”

E de la sine înţeles că în momentul acela afacerile mele erau practic inexistente. Nici una nu mergea. Şi fireşte, o bună bucată de timp nu m-am simţit bine nici din punct de vedere fizic. Mi-a luat un an, sau un an şi jumătate să ajung la o anumită bunăstare fizică şi a fost destul de greu, dar curând am găsit indivizi care îmi fuseseră odată prieteni şi am descoperit că, după o perioadă relativ scurtă de abstinenţă, acei oameni au început să se poarte cu mine ca în anii anteriori, înainte ca starea mea să se înrăutăţească, aşa că nu am dat prea mare atenţie câştigurilor financiare. Mi-am petrecut majoritatea timpului încercând să refac acele prietenii şi recompensându-mă faţă de soţia mea, pe care o făcusem să sufere foarte mult.

Ar fi greu să estimez cât de mult a făcut A.A. pentru mine. Am vrut cu adevărat programul şi am vrut să-l urmez. Am observat că ceilalţi păreau să afişeze un fel de eliberare, de fericire, ceva care consideram eu că nu trebuie să-i lipsească nici unei persoane. Încercam să găsesc răspunsul. Ştiam că e mai mult decât atât, era ceva care îmi scăpa şi îmi amintesc că într-o zi, la o săptămână sau două de la ieşirea din spital, Bill mi-a făcut o vizită acasă şi a discutat cu soţia mea şi cu mine. La un moment dat luam prânzul şi eu ascultam ce spune Bill, încercând să înţeleg de ce aveau acei oameni acea expresie a eliberării, pe care păreau s-o afişeze. Bill a privit-o pe soţia mea şi i-a spus: „Henrietta, Domnul a fost atât de bun cu mine vindecându-mă de această boală îngrozitoare, încât nu doresc decât să le vorbesc mereu oamenilor despre asta.”

M-am gândit că aveam răspunsul. Bill era foarte, foarte recunoscător pentru că fusese scăpat de acest lucru îngrozitor, pentru care îi acordă întregul credit lui Dumnezeu, încât simte nevoia să spună şi altora asta. Fraza aceea, „Domnul a fost atât de bun cu mine vindecându-mă de această boală îngrozitoare, încât nu doresc decât să le vorbesc mereu oamenilor despre asta,” a fost într-un fel fraza de aur pentru programul A.A. şi pentru mine.

Bineînţeles, odată cu trecerea timpului, am început să-mi recapăt sănătatea şi am început să simt că nu trebuia să mă ascund de oameni tot timpul – era de-a dreptul extraordinar. Încă merg la şedinţe, pentru că îmi place să vorbesc în cadrul lor. Alt motiv pentru care merg este că încă sunt recunoscător pentru anii buni pe care i-am avut. Sunt atât de recunoscător atât programului, cât şi persoanelor care-l urmează, încât vreau să merg în continuare. Şi probabil lucrul cel mai minunat pe care l-am învăţat de la program – am citit despre asta de nenumărate ori în revista noastră („Viţa de vie A.A.”), mulţi oameni mi-au spus-o personal şi mulţi s-au ridicat în şedinţe şi au spus-o – este următoarea afirmaţie: „Am venit la A.A. în scopul de a ajunge la abstinenţă, dar datorită A.A. L-am găsit pe Dumnezeu.”

Consider că acesta este lucrul cel mai minunat care i se poate întâmpla cuiva.